Şoapte şoptite.

Vântul scormoneşte printre foile destinului, plângăndu-şi singurătatea.

Mototoleşte gânduri, risipeşte zile, îngână rugi neîncetate. Şi oftează, pierzând numărul nopţilor pe care le iroseşte.

Priveşte pierdut şi nedumerit spirala cerului nesfârşit încercând să-i găsească punctul terminus.

Urlă pierderea sa. Urlă singurătatea. Urlă şoaptele.

Păşind pe tărâmuri noi, părăsind lumi blestemate, lasă în urmă melodii sacre şi stropi de ploaie.

Îl priveşti şi spui sigur că e prizonier sub secunadarele şi minutarele acelui ceas nenorocit al vieţii, care ticăie când ţi-e lumea mai dragă.

Cine te-a blestemat, vântule drag? Spune, cine te-a pus sub cheie? Spune-mi...de ce îmi bântui firul subţire al vieţii? Spune-mi . . . de ce cânţi acel imn interzis al morţii? De ce?

Urlă pădurea. Urlă cerul. Urlă gândurile. Şoptesc şoaptele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Poate vrei să-ţi dai cu părerea sau poate să-mi lauzi genialitatea...sau să mă blestemi. Nu contează. Comentează!

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Desenând cuvinte.