Bone-crushing hugs

Îmi îndrept capul spre ea, privindu-i profilul. Vântul îi perinda printre şuviţele ei scurte de păr, iar braţele îi erau împreunate, adunându-şi genunchii la piept. Privea spre cer, dar simţeam că nu număra norii ce treceau alene sau păsările ce zburau neafectate de tensiunea dintre noi, ci că număra secundele rămase până voi scoate eu un sunet.
Eram pe iarba din curtea şcolii, dezbătând o problemă pe care amândouă o tratasem de prea mult timp cu tăcere. Totuşi, nu reuşesc să-mi adun cuvintele şi să-mi exprim gândurile. Simţeam cum tensiunea creşte cu fiecare adiere de vânt. Aşa că, luându-mi privirea de la ea şi îndreptându-mi-o spre pământ, spun:
- Ştii ce-mi place cel mai mult la el? Îmbrăţişarea lui. Are propiul lui fel de a îmbrăţişa. Îşi îngroapă capul între gâtul şi umărul tău, ceea ce te face să te simţi cu adevărat spe-
Mă întrerupse brusc, neluându-şi ochii de la cer.
-  De câte ori te-a îmbrăţişat?
Surprinsă, dar şi în acelaşi timp ruşinată, nu-i răspund, aşa că, neştiind ce să fac, îmi continui fraza:
- ... şi îşi încolăceşte braţele strâns în jurul tău, de parcă ar vrea să te omoare cu afecţiune. Apoi se desprinde şi îşi pune mâinile pe umerii tăi şi te priveşte în ochi într-un mod absolut ameţi-
- Ascultă, nu am venit aici să-mi povesteşti despre sentimentele tale incontrolabile. Şi eu l-am îmbrăţişat, bine? Ştiu deja cum este!
E a doua oară când mă întrerupe. De data asta, se ridicase brusc şi mă privea de sus cu lacrimi în ochi, cu mâinile încleştate în pumn. Vocea-i trăda iritarea şi suferinţa, dar îşi înghiţi tot tremurul, îşi şterse ochii şi continuă cu un calm de admirat.
- M-ai chemat, am venit. Nu vreau să te scuzi în faţa mea. Ştiu ce vrei să-mi spui, şi ştiu de asemenea de ce te-a ales pe tine. Nici nu ştiu ce caut aici. Bănuiesc că îmi lipseşte prietenia noastră de odinioară.
O privesc, pur şi simplu fără cuvinte. Mă ridic, dar incapabilă de a face altceva. Se apropie de mine şi-mi spune:
- Felicitări. Oi fi câştigat tu băiatul de data asta, dar aminteşte-ţi: Băieţii vin şi pleacă, prietenele rămân.
Se întoarse cu spatele şi făcu câţiva paşi, dar se opreşte brusc şi-şi întoarce capul:
- Ah, şi să nu uiţi că încă suntem rivale.
Îmi face din ochi şi se îndepărtă, intrând în şcoală. Zâmbesc. Probabil nu se va schimba niciodată. Mă uit în urma ei şi ştiu că a avut dreptate. Am câştigat de data asta în faţa ei, dar probabil îi voi rămâne în urmă mereu.
În jurul meu simt două braţe a căror îmbrăţişare o cunosc mult prea bine. Mă întorc pe călcâi şi văd motivul (de altfel foarte întemeiat!) pentru care eu şi fosta mea prietenă cea mai bună suntem acum la cuţite, la figurat bineînţeles. Zâmbesc, de data asta cu mai mult fler. Am şi de ce.


Bun, ca să nu mă înţeleagă lumea greşit. M-am uitat la prea mult anime azi. Plus, probabil nu voi fi niciodată în situaţii de genul ăsta, din moment ce prietenul meu cel mai apropiat este un băiat şiiii să nu uităm că eu n-am mai pus ochii pe cineva de mult timp. Un an şi ceva cred. Bine, se ştie că eu sunt măritată cu cei cinci soţişori ai mei, deeeeeci...
În fine, nu am mai scris ceva şcolăresc de ceva timp şi am avut scena asta în minte de azi dimineaţă. Asocierile cu Kimi Ni Todoke sunt afirmate, apropo. Relaţia dintre Sawako şi Kurumi m-a inspirat.
Ja ne.

4 comentarii:

Poate vrei să-ţi dai cu părerea sau poate să-mi lauzi genialitatea...sau să mă blestemi. Nu contează. Comentează!

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.