Viruşi ai imaginaţiei.

Mă gândesc cu disperare la o scăpare, încercând să nu-mi ucid voinţa de viaţă şi încrederea în sine. Îmi zboară mii de nori prin cap, care de care mai întunecaţi şi mai fioroşi, urlând cu furie la mine să le dau drumul. Dar plecaţi! Cine nu vă lasă? Ei îmi urlă că vor creion şi foaie. Eu le ţip în disperare că nu mai suport, nu le pot da drumul. Mă ucide. Mă torturează. Vă rog, plecaţi, le spun din ce în ce mai infectată. Dar ei urlă şi tună şi fulgeră mai tare.

Alunecă visele pe o gheaţă ascuţită. Se lovesc de fulgi fărămiţaţi de gânduri mototolite, zac în pustietatea neagră, apoi sar spre infinitul gri, spre universul alb. Totul e un degrade crunt şi palid, ce păleşte cu trecera timpului. Culorile vieţii se contrazic, viselor. Mai bine staţi frumuşel în negrul negru al pustietăţii. Mă infectaţi cu optimismul vostru. Voi realizaţi că nu veţi ajunge niciodată în albul universal? Sunteţi ratate.

Un fum auriu iese din focul argintiu al peniţei. Şşş, peniţo, nu mai zgâria foaia. O distrugi. O pătezi. O fi literele tale din aur, dar pătezi nevinovăţia foii. Pricepi? Infectezi foaia cu viruşii imaginaţiei. Stai şi taci, peniţă. Aşa cum infectai tu foaia, aşa mă infectau viruşii imaginaţiei pe mine. Pricepi? Nu e fizic, aşa cum infectezi tu. Pe mine mă distrug. Dacă nu tăceai, mă îmbolnăveau şi mai tare. Dar oricum, m-au băgat în boală. Nu mai contează dacă mai ucid şi foaia. Tot una e. Căci foaia asta, pe care o pătezi tu, peniţă, e una cu mine. E rodul nostru, împreună. Singurul lucru ce te distrage din durerea viruşilor e chiar folosirea şi modelarea lor. E dureros, dar cel puţin uiţi. Uiţi că eşti un om, o fiinţă din cerneluri, din peniţe şi din foi. Uiţi că eşti infestat cu viruşi ai imaginaţiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Poate vrei să-ţi dai cu părerea sau poate să-mi lauzi genialitatea...sau să mă blestemi. Nu contează. Comentează!

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Desenând cuvinte.