Childhoodness.

Fişier: , · Desenat de Semiscrisa. la
. . .        . . .        . . .  Bine, scuze. Nu am scris. >,<. Am fost foarte ocupată visând. Visând la copilăria mea, care se stinge, încetul cu încetul. Eu vreau să o găsesc din nou pe acea copilă cu ochii râzând, cu un zâmbet inocent, cu o minte pură...dar nu o văd nicăieri. Nicăieri. Şi mi-e dor nespus de ea. Şi când mă gândesc că am privit-o stingându-se şi nu am putut face nimic...cei din jurul ei o corupeau, o transformau într-un monstru. I-au pătat gândurile, i-au furat fericirea. Şi eu nu am făcut nimic, nu am putut, nu am sesizat, nu am reuşit. Şi acum regret.
Acea copilă dulce, izolată de lumea rea, trăia în universul ei, nu avea nevoie de prieteni, de jucării sau de alte nimicuri materiale. Respira, mânca, bea din lumea ei, nu era influenţată de nimeni şi de nimic, practic era de neatins. Nu o afecta nimeni. Până în clasa a cincea. Atunci lumea a spart scutul ei. Nu ştiu cum, când...nu ştiu. Dar lumea i l-a spart. Fără milă. Iar cioburile acelui scut de sticlă au rănit-o pe copilă. Şi o văd suferind până în ziua de azi, stingându-se încet.
O amintire a copilei mă săgetează.
"Avea vreo şase ani. Era o zi de toamnă dulceagă, dar înnorată. Totul era galben, portocaliu şi roşu. Copila tocmai se mutase de la stradă la casă, undeva mai izolat. Alerga veselă prin curte, zbârlind iarba, cu motanul ei Mau (copila nu ştia cum se scrie...de fapt era Mow) pe urmele ei. Deodată se întunecă mai tare şi începu să plouă. Copila luă motanul în braţe şi se repezi în magazie (magazia nu avea uşă, ci peretele din faţă era tăiat şi intrai pe acolo). Se ghemui în culcuşul motanului, cu Mau la ea în braţe, torcând, deşi era speriat de ploaie. Copila privea ploaia fericită şi mângâia motanul, fredonând o melodie numai de ea ştiută.
După ploaie, copila ieşi din magazie, cu Mau pe urmele ei. A căutat melci toată după-amiaza, strângându-i într-o găletuşă. Seara, a lăsat găletuşa în magazie, lângă culcuşul lui Mau şi i-a spus:
- Mau, tu eşti gardianul melcilor. Ai grijă de ei.
Iar motanul dădu din cap şi se cuibări în culcuş.
A doua zi, fetiţa căută melcii, dar i-ai de unde nu-s!
- Mauuu! Ai mâncat melcii? Ce ai făcut? M-ai trădat?! ţipă ea la motanul nedumerit.
După colţul magaziei, tatăl copilei zâmbea."
Aş, ce dor mi-e de boacănele ei şi de replicile hazlii, de râsul ei liniştit şi molipsitor, de fiinţa ei firavă...
Mi-e dor de copilărie deja.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Poate vrei să-ţi dai cu părerea sau poate să-mi lauzi genialitatea...sau să mă blestemi. Nu contează. Comentează!

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)